Pe urmele bătrânului dac, am ajuns în astă toamnă la Mălineştii Noua Suliţei. La primărie ni s-a spus că Porfir SANDULEAC e plecat în raion şi trebuie să se întoarcă, apoi am aflat că deja s-a întors şi e la bar. N-am reuşit să-l prindem nici acolo, căci a trecut, ca o săgeată, de la bar, la şcoală, unde aveam să aflăm că, stimatul domn, după ce le-a dat câteva poveţe, a plecat spre casă.
Fiind al nouălea copil în familie, mezinul Porfir SANDULEAC, moşul din Mălineşti, de altfel aşa l-am botezat noi, cei de la ziar, aproape că n-a frecventat şcoala. A făcut doar două clase la români şi acelea nu depline, căci erau timpuri grele, însă istoria României o cunoaşte bine.
Gheorghe, cel de la care se păstrează scrisoarea, s-a întors nevătămat din măcelul primului război mondial, fiind martorul intrării paşnice a Armatei Române eliberatoare pe mult pătimitul pământ al Bucovinei.
În tinereţe ni se pare că suntem nemuritori. Şi cu toate că se mai întâmplă să priveghem la căpătâiul unui bunic sau uncheşi, trecuţi în lumea drepţilor, gândurile ne poartă înainte, la un viitor mare, fericit, crezând fierbinte că viaţa nu poate avea sfârşit. De fapt, aşa şi este: viaţa nu se termină cu trecerea omului în mormânt, ci doar atunci când este uitat, când nimeni nu-şi mai aminteşte de el.
Cât timp armata sovietică s-a aflat pe teritoriul României, viaţa refugiaţilor a fost un adevărat coşmar. Autorităţile sovietice cereau ca aceştia să fie expulzaţi, localnicii se temeau să-i primească…
Zeloşii activişti nu ne ocoleau casa nici după înscrierea tatălui în kolhoz. Ne sculau din somn, cereau mâncare şi băutură. Odată au intrat noaptea înarmaţi cu grenade, ameninţându-ne că vor exploda peste o oră. Îmbătându-se de-a binelea nu se dădeau duşi…
A fost nu demult la un unchi, cu oaspeţii din Bucureşti, care căutau urmaşi ai românilor pictaţi de George Löwendal. Unchiul i-a servit şi i-a primit cu mare căldură, aşa cum o întâmpină şi pe ea de fiecare dată. Atât doar că i-a vorbit (ca de obicei) numai în română, făcând-o să roşească până-n vârful urechilor în faţa bucureştenilor, când bătrânul începuse s-o certe, propunându-i să vină mai des la el, că o va învăţa una-două limba neamului.
Datorită obiectului predat de el, a învăţat alfabetul latin şi a început să citească, în română, cărţi tipărite în veşmântul firesc al limbii noastre. Alţi semeni au deprins alfabetul latin de la mamele lor, care nu se despărţeau de Biblie, iar pe el, rămas orfan de mamă, cu un tată care se zbătea să-şi întreţină copiii, nu avea cine să-l înveţe în familie.
Gândurile îi erau mult mai pământeşti, chiar prea prozaice pentru tinereţea şi frumuseţea ei. Îşi revenise după anii infernali de insuportabilă umilinţă, petrecuţi în Siberia. I se părea că nu există fericire mai mare decât să trăieşti la cuibul părintesc, să te speli cu roua dimineţii de pe florile de acasă, să nu fii nevoită a-ţi cerşi bucăţica de pâine.
Nu crede, nu-şi imaginează că oamenii din ziua de azi ar fi în stare să-şi împartă bucăţica de la gură cu nişte venetici, ce vorbeau o limbă necunoscută lor, şi încă declaraţi, de orânduirea sovietică, duşmani de moarte.
Datorită ziarului „Zorile Bucovinei”, avem posibilitatea să fim în permanenţă la curent cu tot ce se întâmplă în lume şi în Ucraina. Harnicele şi eruditele jurnaliste muncesc mult ca să ne informeze despre cele mai interesante evenimente, provocându-i pe cititori să cugete asupra proceselor ce au loc în societatea noastră. După ce am citit articolul „Ucrainenii nu au încredere în viitorul prosper al ţării, semnat de tânăra jurnalistă T. Anaid, aş vrea să-mi împărtăşesc şi eu gândurile referitor la această temă...
În buchetul de surprize, pregătite pentru prima învăţătoare, intram şi eu în calitate de invitată a lui Gheorghe Bicer la baştina sa, de unde el a plecat cu 30 de ani în urmă, ca să-şi înalţe casă de piatră şi să-şi facă un rost de invidiat (pentru trândavii certaţi cu munca) la Ceahor, chiar la câteva sute de metri de Cernăuţi. Mai bine zis, onoarea de a-l însoţi la drum se datorează ziarului nostru „Zorile Bucovinei”, care îi potoleşte dorul de limba română în Ceahorul ucrainizat, fiind nelipsit şi în multe case din Cupca.
În limba română sunt cântate doinele populare, prin care poporul român, din veac în veac, şi-a alinat durerile sufleteşti. Aceste cântece ce până în prezent se mai aud pe alocuri, exprimându-ne dorurile şi speranţele, ne sunt de mare folos, căci poate ar mai săgeta inimile mancurţilor din rândurile noastre.
Am ajuns şi eu la aşa-numita vârstă a treia, însă, când vin toamnele aurii, gândul mă poartă la învăţătorii mei – oameni care, în timpuri foarte grele, într-adevăr ne-au ajutat să ne găsim rostul în viaţă. De obicei, de Ziua lucrătorilor din învăţământ, le adresăm învăţătorilor noştri cuvinte elogioase mai mult din inerţie, pentru că aşa e primit. Dar persoana despre care voi scrie în continuare le merită pe bună dreptate, şi aceste cuvinte pot să le confirme toţi cei care au avut fericirea să-i fie elevi. O am în vedere pe doamna Natalia ŢIBUH din Igeşti, care la 23 septembrie şi-a sărbătorit venerabilul jubileu de 85 de ani. Multe cuvinte alese de sincere şi calde felicitări au înflorit în buchetul ei jubiliar, alături de rude, de foştii colegi de muncă, neuitând să-i adreseze călduroase urări de sănătate şi mulţi oameni deja încărunţiţi din promoţiile de elevi.
Sunt tare de demult pe pământ, şi, se prea poate că v-am mai povestit cândva, atât prin scrisori, cât şi atunci când ne întâlneam la redacţie, ceea ce vă scriu acum. Dumnezeu le-a mai dat oamenilor şi uitarea, mai ales celor de seama mea, ajunşi la adânci bătrâneţe. De-un lucru numai sunt sigur: pot să pun mâna-n foc că tot ce v-am scris sunt întâmplări adevărate din viaţa mea. Dacă nu mă credeţi şi puneţi ceva la îndoială, veniţi la noi, la Mălineşti, căci mai sunt în viaţă moşnegi, drept că ceva mai tineri decât mine. Întrebaţi-i pe învăţătorii pensionari, Nicolae Carabulea şi Aurel Dântu, şi ei o să vă spună că Porfir Sanduleac a lucrat cândva în şcoală şi era cât pe ce să ajungă şi el învăţător. Dar s-o luăm de la început, căci v-am scris cam mult, ca să aveţi de unde alege. Dacă veţi publica ceva, tare mă voi bucura, dar de socotiţi că nu prezintă interes – nu mă voi supăra.