Multă lume o ştie pe Eleonora Bizovi din Boian ca pe o păstrătoare de memorie, strângătoare de comori sufleteşti şi luptătoare pentru dăinuirea a tot ce i-a fost drag şi scump soţului ei. Dar mai puţini cunosc cât zbucium, câtă grijă şi emoţii sălăşluiesc în sufletul ei de mamă. Aceste trepidante sentimente, aceste tulburătoare frământări le poartă cu discreţie în lăcaşul lăuntric al fiinţei, deoarece sunt numai ale ei. Doar uneori, când aduce la redacţie vreun articol despre durerile comunităţii sau vine cu o amară sesizare despre mersul înapoi ca racul al conaţionalilor slabi de fire, îi scapă şi un suspin ce-i trădează neliniştile materne. Cele neplăcute, însă, rămân în tremurul suspinării, inima de mamă fiindu-i deschisă doar pentru împărtăşirea, cu modestă reticenţă, a bucuriilor.
Nu ştiam nici o vorbă în română, însă am învăţat limba română în jumătate de an. Îmi amintesc parcă acum cum soacra îi spunea soţului Toader: „Fiule nu vorbi cu nora ruseşte, că dacă n-a învăţa româna, ce mă fac cu ea, nu ne vom putea înţelege”.
…luptau pentru supravieţuire în alt capăt de ţară, într-o comună din Hunedoara.
Mă rog ca duhul de pace să pogoare peste peste neamurile din scumpa noastră Bucovină.
MOARTEA ASASINĂ A POETULUI ILIE MOTRESCU E ÎNVĂLUITĂ ÎNCĂ ÎN MISTERUL TĂCERII ŞI FRICII
„Zorile Bucovinei” nu numai că s-a transformat într-o adevărată tribună a românismului, ci a devenit şi un centru al manifestărilor culturale de mare valoare.
La Ceahor pot fi numărate pe degete familiile în care, de la mare la mic, se vorbeşte româneşte. Pe ici pe colo au mai rămas câţiva bătrâni şi urmaşii lor bine crescuţi, temeinic aşezaţi în legea strămoşească. Timp de vreo şapte decenii, şcoala a înstrăinat irevocabil câteva generaţii de limba maternă. Flacăra cuvântului românesc mai pâlpâie doar în sfântul locaş, unde se păstrează cu pioşenie memoria Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici, care a slujit ca preot ceahorenilor între anii 1843-1862. Nu e uşor să fii român în nordul Bucovinei, dar şi mai complicat e să nu-ţi pierzi identitatea într-o localitate ca Ceahor, aflată în preajma Cernăuţiului şi atât de atractivă pentru străini.
(Ion Gheorghiţă ar fi împlinit 75 de ani)
Citind în „Zorile Bucovinei” articolele mele, dl Todor Nicolaevici din Sucevenii Hlibocii, unul din cei mai activi corespondenţi netitulari ai ziarului, s-a arătat curios să afle cât mai multe despre numele de familie Sucevan, ce mi-a fost dat să-l port. Interesul manifestat de acest stimat domn m-a îndemnat să încep cercetările în istoria familiei mele. Prin intermediul ziarului care ne uneşte pe toţi românii din ţinutul nostru, încerc să-i răspund la întrebările sale.
(File din Cartea Neagră a satului Ropcea)
"...De multe ori, de dragul şcolii, a trebuit să-mi calc pe inimă..."
E impresionant cum se pricep unii oameni să facă lucruri frumoase...
După Grigore Vieru, Vasile Tărâţeanu este cel mai cunoscut poet din România de dincolo de graniţe. De aceea, oricare dintre Dvs. poate să vorbească despre Vasile Tărâţeanu. Poate chiar mai bine şi mai frumos decât mine.
Tăcerea ei strigă şi îndeamnă la păstrarea identităţii naţionale, a graiului străbun. Deşi, în ultimul timp, Dna Limbii Române, Eleonora BIZOVI din Boianul lui Neculce, nu mai are răbdare pentru tăcere, ci pune cuvintele în bătaie şi se zbate ca o lebădă rănită, când îşi vede consătenii trunchiindu-şi rădăcinile neamului. Adevărul e că nimeni, nici o orânduire bună sau rea, nici o lege nu ne poate salva Graiul şi Neamul de la pierzanie, dacă nu vom dori s-o facem noi înşine. Legea ne poate doar proteja, dar continuitatea neamului depinde de fiecare dintre noi, de iubirea noastră faţă de bunei şi străbunei.