...mii de abonaţi şi cititori formează familia noastră. Astfel, nu numai în paginile ziarului, ci şi atunci când ne adunăm la o masă de sărbătoare, vă avem pe toţi cu gândul şi cu sufletul aproape.
Tânărul Pavel Cotiuşca de la Roşa e mândru de favorul pe care i l-a hărăzit destinul – e vlăstar a două neamuri. Tatăl, Mihai, e român de naţionalitate, iar maică-sa, Maria, e ucraineancă, originară din raionul Putila. Când s-a căsătorit şi s-a transferat cu traiul la soţ, la Roşa, nu cunoştea o boabă în română. Însă, după câte ştim, anume dragostea şi face minuni. Ucraineanca şi-a iubit atât de mult soţul, încât a învăţat, împreună cu micuţul fiu Pavel, frumoasa limbă românească. Or, în această familie unită şi fericită, valorile spiritual-naţionale au fost în afara oricăror prejudicii. Astfel l-au educat şi pe fiu – cu dragoste şi respect faţă de străbunii lui români şi ucraineni.
Am citit în „Zorile Bucovinei” materialele de încurajare, adresate românilor noştri care luptă pentru dăinuirea limbii materne, îndeosebi mesajele adresate ropcenilor. E şi meritul Dumneavoastră că, totuşi, am reuşit să mişcăm carul din loc, să învingem indiferenţa şi rea voinţa unora care încă îşi mai zic români.
O înţelepciune veche cât lumea spune că ce vei semăna, aceea o să răsară. Iar sămânţa familiei lui Nicolae Pridie şi a soţiei sale Casandra a fost de bună calitate şi a dat rod bun prin fiii lor iubitori de Neam şi Ţară. Toţi şi-au instruit copiii în limba strămoşilor, cu toate că apoi au studiat la şcoala ucrainizată din sat.
Evident, comuna Ceahor din raionul Hliboca, fostul Adâncata, e o localitate pur românească, sortită ucrainizării, ca şi satele învecinate – Valea Cosminului, Corovia, Molodia etc. Te doare sufletul când treci pe ulicioarele satului românesc din rădăcină şi auzi cum vorbesc localnicii – un cuvânt în română şi două în ucraineană. Iar tineretul nici măcar atât nu ştie, nici să se salute în limba strămoşilor, ci spun „добрий день”. Şi era ea, „ziua”, cândva bună pentru toţi locuitorii acestei vetre româneşti, când majoritatea populaţiei o constituia românii, iar acum - doar 40%. Ce-i drept, dacă în Ucraina legislaţia în vigoare ar fi respectată, conform Legii privind funcţionarea limbilor, adoptată de Rada Supremă cu aproape un an în urmă, ar trebui şi la Ceahor limba română să devină limbă regională, astfel s-ar repara o mare greşeală şi nedreptate faţă de românii localnici, forţat ucrainizaţi odată cu „eliberarea” Ţării Fagilor de către cotropitorii sovietici, ar învinge un adevăr istoric. Aceasta e convingerea fermă a unui ceahorean român din moşi-strămoşi – Vasile al lui Nicolae PRIDIE.
Cu toate că a rămas orfan de tată, care a căzut pe front, norocul lui Porfir CIOCĂLĂU a fost să întâlnească oameni buni în viaţă...Străbunelul său, Nestor Ciocălău, era staroste la biserica din Berestea şi şi-a construit chiar lângă ea o gospodărie, iar fiul acestuia, bunelul Onufrie, a lucrat ani de zile în Canada, agonisind astfel o frumoasă avere. Le-a cumpărat celor doi băieţi şi două fete câte 4 hectare de pământ şi i-a făcut gospodari la casele lor.
Ne-a părăsit regretatul Gheorghe Mihalcean într-o perioadă relativ bună pentru ziar, dacă o comparăm cu situaţia de astăzi. Am moştenit de la el povara dragostei pentru comoara limbii materne şi ziarul care menţine spiritul românesc. Deşi suntem strâmtoraţi material, respirăm mai liber decât în perioada conducerii sale şi ne considerăm fericiţi că nici un cinovnic n-o să ne bată cu pumnul în masă, dându-ne ordine jignitoare sau lovind în demnitatea noastră, dureros până la moarte.
Porfir CIOCĂLĂU, acela care ne probozeşte că scriem în materialele publicate în ziar cuvinte neînţelese de oamenii simpli şi că savanţii ne strică frumoasa şi bogata limbă românească, introducând în lexicon cuvinte de origine străină, e unicul, probabil, român, originar din s. Berestea, raionul Noua Suliţă, care citeşte „ZORILE BUCOVINEI” „cu dicţionarul în mână”, pentru a înţelege sensul şi a pătrunde în seva dulcelui grai matern.
”Rămâneam ţăran plouat, neştiut de nimeni, dacă nu eraţi voi, cei de la „Zorile Bucovinei”, să mă faceţi om văzut”, ne măguleşte şiretul moşneag, moş Porfir Sanduleac din Mălineşti – frate de cruce cu sfătosul bunic din Humuleşti...
Nu pot să nu-mi exprim respectul faţă de ziarul meu îndrăgit şi doresc să vă mulţumesc din suflet pentru atenţia cu care m-aţi onorat ani la rând, publicându-mi materialele şi creaţiile literare. Şi cu toate că de mult timp activez şi locuiesc la Chişinău, ţin legătura cu conaţionalii mei din nordul Bucovinei prin intermediul ziarului.
Lansarea, duminica precedentă, la sediul Societăţii pentru Cultura Românească ”Mihai Eminescu”, a volumului de versuri „Poeme prigonite” a poetului martir Vasile POSTEUCĂ, îngrijit şi prefaţat de ziaristul Ion CREŢU, a constituit nu numai un eveniment cultural, ci şi unul editorial, deoarece pentru prima dată în nordul Bucovinei (la Grupul editorial „Cuvântul” din Herţa) a văzut lumina tiparului o carte a acestui poet folclorist, publicist, editor, prozator şi savant, care timp de peste 31 de ani (aproape jumătate din viaţă) a fost nevoit să pribegească prin diferite ţări (Polonia, Germania, Austria, Franţa, Canada şi SUA)...
Deseori mă întreb cum am putea să întoarcem binele unor oameni vrednici, cum am putea să nu rămânem datori în faţa lor. Cred că cel mai bine e să nu-i uităm şi să-i pomenim în rugăciunile noastre. Să fi fost prin anul 1985? Nu ţin minte exact când pentru prima dată a păşit pragul casei noastre Mircea Motrici. Când l-am văzut, mi s-a părut ca un brad de la munte, ba chiar un adevărat stejar viguros. Înalt, cu înfăţişare de atlet, cu glas domol şi cald, ca un ecou din Carpaţi… Purta pe umăr reportofonul şi, după prezentările de rigoare, ne-a spus că vrea să înregistreze un interviu cu Vasile Bizovi.
Eleonora BIZOVI, la cei 80 de ani împliniţi, rămâne un ideal al femeii cu cele mai alese virtuţi, în deosebi, cu cele sufleteşti, spirituale, e ca o carte rară deschisă pentru urmaşi, ca ei să culeagă din ea bobul învăţăturii şi înţelepciunii, înveşmântat în podoabele şi canavaua limbii române, în iubirea de neam.
Trebuia să mă întorc acasă, la părinţi, şi a fost marele meu noroc că la Cernăuţi exista „Zorile Bucovinei”.