În anul 1975 poetul Grigore Vieru, aflându-se la Cernăuţi la o întâlnire cu numeroşii săi cititori, ni s-a destăinuit că iubeşte nespus de mult acest oraş, pentru că-l consideră oraşul copilărie sale şi pentru că pe străzile acestuia şi-a purtat paşii copilul Eminescu. Noi cernăuţenii ne mândrim cu faptul că pentru poetul, care s-a apropiat poate cel mai mult de tainele poeziei marelui Luceafăr, Cernăuţii au fost la fel primul oraş, cu care a făcut cunoştinţă în copilărie. Aici, imediat după război, venea cu mamă-sa după pânză, boieli şi pâine... Venea să vadă oraşul lui Eminescu, unde i s-a înfiripat prima dragoste, scrie primele poezii şi îşi vede publicată prima creaţie poetică.
Un ucrainean a creat o impresionabilă peliculă documentară ce reflectă viaţa, obiceiurile şi aspiraţiile unui popor încercat de soartă, cu un destin tragic, dar care, în pofida vicisitudinilor vitregite ale istoriei sale, şi-a păstrat graiul, tradiţiile, identitatea şi demnitatea naţională.
„Să nu ne pierdem soarta,/ Destinul nu-l uităm,/ Căci lumea va fi alta,/ Dar cinstea neamului purtăm…”.
Astăzi 27 noiembrie, se implinesc 195 de ani de la nașterea lui Aron Pumnul, marelui cărturar, ziarist, pedagog, lingvist, istoric literar român, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania.
...pe fiecare dintre noi, cei care ne supunem, ne facem slugi la străini, ne-aşteaptă un ştreang în „Pădurea spânzuraţilor”, atât doar că nu ştim ziua şi ora exactă a execuţiei.
Adevărul e că demult aflasem de Românul Vasile BOTĂ, preşedintele filialei din Boian a Societăţii „M. Eminescu”, numit încă de pe timpul sovieticilor „Acel cu steagul românesc”. Or, când nu se permitea nici să pronunţi cuvântul „român”, pe acoperişul gospodăriei sale flutura simbolul strămoşilor – Tricolorul, şi care, în 1987, cu aproape 27 de ani în urmă, şi-a înfrumuseţat frumoasa casă cu două nivele cu picturi fascinante ce ar trebui să fie relicve sfinte nu doar pentru acest bărbat ales al neamului, ci şi pentru fiecare dintre noi – pe un perete al sufrageriei e pictat portretul celui mai viteaz Domn al românilor – Ştefan cel Mare, în cele patru colţuri, pe tavan, străluceşte capul de bour cu stema şi Tricolorul, iar într-o odaie de la etajul doi, pe un perete e desenată casa bătrânească părintească, unde bravul boincean cu inimă română a văzut lumina zilei, iar pe altul – bunii şi regretaţii săi părinţi – tatăl Dumitru şi mama Maria.
De când ne ştim pe acest pământ, între etniile noastre, în particular, între ucraineni şi români, nu se cunosc conflicte militare, cu acaparări reciproce de teritorii. Dimpotrivă, avem o mulţime de fapte ce vorbesc despre colaborare şi ajutor reciproc.
Pelicula a fost filmată, în decursul a patru ani, de tânărul regizor cernăuţean Dmytro Suholytkyi-Sobciuk. Subiectul filmului îl constituie istoria destinului românilor din s. Crasna, raionul Storojineţ, care se pregătesc de Malancă. Astfel, spectatorii au posibilitatea să vizioneze un obicei magic, plin de mister, care se desfăşoară o singură dată pe an – în noaptea de 13 spre 14 ianuarie, când se sărbătoreşte Sfântul Vasile (pe stil vechi), la toate etapele lui sacrale şi să ia cunoştinţă de cultura românească.
Pe timpul Turciei Otomane (1505-1774) cel mai greu și sălbatic bir pe capul românilor era luarea forțată a băieților pentru ai pregăti ostași devotați imperiului. Toate încercările și străduințele domnitorilor de a înlocui această neomenească povară cu alte feluri de danii au fost zădarnice. Acești copii erau instruiți în tabere speciale, unde ocupația principală era pregătirea militară. Neștiind nimic de originea lor, crescuți într-o disciplină sălbatică, zi și noaptea cu arma în mână, mereu impuși la cruzimi și omoruri, deveneau cei mai sângeroși luptători ai sultanului. Anume acești eniceri și formau unitățile cele mai credincioase ale suveranului.
Sextil Iosif Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran), membru corespondent al Academiei Române din 1905 și, începând cu anul 1914, membru titular, a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român.
Apropo de adevăr, întotdeauna când îmi vizitez Patria istorică mă cuprind tristeţi nostalgice. Or, această toamnă aurie urma să-mi readucă bucuria revederii cu Bucureştiul după 24 de ani, căci ultima mea vizită în capitala României a fost în 1989, când am părăsit capitala cu trei zile înainte de revoluţie. La o depărtare de zeci de ani l-am găsit mai imens şi mai europenizat. Mai reci şi mai distanţaţi mi s-au părut şi cei câţiva cunoscuţi bucovineni, aşezaţi cu traiul în Bucureşti, pe care i-am întâlnit aici. Sau poate, totuşi, mi s-a părut? Or, sunt prea sensibilă, prea romantică, prea legată sufleteşte de Trecut. Poate nici amicii nu s-au prea schimbat, ci merg în pas cu timpul?
Satul Voloca din raionul Hliboca (Adâncata) e una din puţinele localităţi bucovinene, poate că şi unica, care a devenit cunoscută în întreaga lume prin meşteşugul rochiilor de mirese. Cred, nu există un alt sat, afară de Voloca, unde toată lumea să se ocupe cu cusutul rochiilor de mirese.
Deseori ne plângem de indiferenţa tinerilor faţă de relicvele naţionale, de tot ce au avut sfânt şi au apărat cu preţul propriilor vieţi strămoşii. Dar, înainte de a manifesta devotament şi dragoste faţă de lucrurile sfinte, tânăra generaţie trebuie să le cunoască, să primească o educaţie corespunzătoare în familie şi la şcoală.
Cu Patria mereu în suflet, legat prin toate fibrele spiritului de scumpa sa vatră strămoşească – Suceveni, profesorul, istoricul şi cercetătorul Todor NICOLAEVICI îşi vede rosturile vieţii în consacrare, cu trup şi suflet, Graiului Matern, Baştinei. Or, graţie sârguinţei şi muncii fără preget, dragostei ce-i izvorăşte în suflet de la rădăcini, din sentimentul sublim al iubirii de Neam şi Ţară, osârduitorul cronicar al meleagului natal, Todor NICOLAEVICI, prin cele trei cărţi – „SUCEVENIUL – VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ” (apărută în 2008), „SUCEVENIUL – O ENIGMĂ ÎNCĂ NEDEZLEGATĂ” (2010), „SATUL DE LA CONFLUENŢA SIRETURILOR” (2013) – înalţă sacre catedrale de dăinuire străbunilor, de unde veghează neîncetat spiritul neamului.
Am fost invitată la mormântul lui Ilie MOTRESCU de o cumnată de-a lui. Mi-a mulţumit c-am scris mai multe poezii, rugându-mă, dacă pot, să mai compun ceva, căci la 18 august a.c., poetul-martir ar fi împlinit 72 de ani.