Pe timpul Turciei Otomane (1505-1774) cel mai greu și sălbatic bir pe capul românilor era luarea forțată a băieților pentru ai pregăti ostași devotați imperiului. Toate încercările și străduințele domnitorilor de a înlocui această neomenească povară cu alte feluri de danii au fost zădarnice. Acești copii erau instruiți în tabere speciale, unde ocupația principală era pregătirea militară. Neștiind nimic de originea lor, crescuți într-o disciplină sălbatică, zi și noaptea cu arma în mână, mereu impuși la cruzimi și omoruri, deveneau cei mai sângeroși luptători ai sultanului. Anume acești eniceri și formau unitățile cele mai credincioase ale suveranului.
Sextil Iosif Pușcariu (n. 4 ianuarie 1877, Brașov - d. 5 mai 1948, Bran), membru corespondent al Academiei Române din 1905 și, începând cu anul 1914, membru titular, a fost un filolog și lingvist, istoric literar, pedagog, cronicar muzical și teatral, publicist și academician român.
Apropo de adevăr, întotdeauna când îmi vizitez Patria istorică mă cuprind tristeţi nostalgice. Or, această toamnă aurie urma să-mi readucă bucuria revederii cu Bucureştiul după 24 de ani, căci ultima mea vizită în capitala României a fost în 1989, când am părăsit capitala cu trei zile înainte de revoluţie. La o depărtare de zeci de ani l-am găsit mai imens şi mai europenizat. Mai reci şi mai distanţaţi mi s-au părut şi cei câţiva cunoscuţi bucovineni, aşezaţi cu traiul în Bucureşti, pe care i-am întâlnit aici. Sau poate, totuşi, mi s-a părut? Or, sunt prea sensibilă, prea romantică, prea legată sufleteşte de Trecut. Poate nici amicii nu s-au prea schimbat, ci merg în pas cu timpul?
Satul Voloca din raionul Hliboca (Adâncata) e una din puţinele localităţi bucovinene, poate că şi unica, care a devenit cunoscută în întreaga lume prin meşteşugul rochiilor de mirese. Cred, nu există un alt sat, afară de Voloca, unde toată lumea să se ocupe cu cusutul rochiilor de mirese.
Deseori ne plângem de indiferenţa tinerilor faţă de relicvele naţionale, de tot ce au avut sfânt şi au apărat cu preţul propriilor vieţi strămoşii. Dar, înainte de a manifesta devotament şi dragoste faţă de lucrurile sfinte, tânăra generaţie trebuie să le cunoască, să primească o educaţie corespunzătoare în familie şi la şcoală.
Cu Patria mereu în suflet, legat prin toate fibrele spiritului de scumpa sa vatră strămoşească – Suceveni, profesorul, istoricul şi cercetătorul Todor NICOLAEVICI îşi vede rosturile vieţii în consacrare, cu trup şi suflet, Graiului Matern, Baştinei. Or, graţie sârguinţei şi muncii fără preget, dragostei ce-i izvorăşte în suflet de la rădăcini, din sentimentul sublim al iubirii de Neam şi Ţară, osârduitorul cronicar al meleagului natal, Todor NICOLAEVICI, prin cele trei cărţi – „SUCEVENIUL – VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ” (apărută în 2008), „SUCEVENIUL – O ENIGMĂ ÎNCĂ NEDEZLEGATĂ” (2010), „SATUL DE LA CONFLUENŢA SIRETURILOR” (2013) – înalţă sacre catedrale de dăinuire străbunilor, de unde veghează neîncetat spiritul neamului.
Am fost invitată la mormântul lui Ilie MOTRESCU de o cumnată de-a lui. Mi-a mulţumit c-am scris mai multe poezii, rugându-mă, dacă pot, să mai compun ceva, căci la 18 august a.c., poetul-martir ar fi împlinit 72 de ani.
23 august 1939- 23 august 2013. 74 de ani de neuitare de la semnarea Pactului criminal care a rupt Basarabia , Nordul Bucovinei și Ţinutul Herței de trupul Țării!
Cel puţin de două ori pe an – de Sânpetru şi Ziua Cernăuţiului, sărbătorită la începutul lui octombrie, – îl evoc pe Dragoş Vitencu, făcând referiri la a sa „Cronică romanţată a târgului Cernăuţi”. Or, mi se pare că orice ar inventa şi oricât de ingenioşi ar fi animatorii festivităţilor de astăzi, nimic nu se poate compara, în pitoresc şi frumuseţe, cu cele de odinioară, desprinse din descrierile acestui pe nedrept uitat fiu al Cernăuţiului...
Toate stăpânirile ce au huzurit pe aceste locuri, după ce prădau totul ce le cădea în cale, căutau să-şi completeze haremurile cu fetele noastre, băieţii erau duşi în tabere speciale pentru a-i pregăti luptători devotaţi, restul erau luaţi în robie.
Am auzit deseori această întrebare, în diverse împrejurări, atunci când ne avântăm în discuţii naţional-patriotice – de la unii cu nuanţe de desperare, de la alţii cu sentimente de revoltă. Dar din cele mai multe guri, întrebarea răsună retoric, ca un regret că nu avem curajul de a ne revendica drepturile, nici caracterul îndărătnic al acestui neam.
A venit, însoţit de o monumentală suită a ţăranilor săi adoraţi, să ne amintească de nobleţea rădăcinilor străbune, nouă, urmaşilor slăbiţi în vrednicie, celor ce se mai întâmplă să se ruşineze de numele moştenit, unii reuşind să şteargă din memorie chiar şi întâmplarea de a fi „români doar prin ocazia naşterii”. Ne-a adus această bucurie a regăsirii nepoata sa de la fiica Irina, Ariadna Avram, descendenta care menţine firul de legendă a familiei Löwendal.
Dacă documentar și oficial satul Suceveni e pomenit într-un uric din 1431 de pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432) și dacă analizăm atent și logic anumite momente din trecutul nostru, avem dreptul să credem că aceste locuri erau populate cu mult înaintea documentului amintit.
Am amintit deja în „Zorile Bucovinei” despre albumul trimis boincenilor din Canada, în anul 1930, de către consătenii mei din Bucovina. Informaţia din acest album este un firicel de istorie despre Bucovina şi comuna Boian de acum 83 de ani. Privim fotografiile a trei mitropoliţi ai Bucovinei din acea perioadă...
Se ştie că una din cele mai vechi comunităţi din Canada este cea a emigranţilor din Boian, stabilită lângă Edmonton şi atestată încă din anul 1898. Odată cu cele trebuincioase trupului, conaţionalii noştri au dus cu ei peste ocean şi averea necesară sufletului: credinţa, obiceiurile, datinile strămoşeşti, precum şi numele baştinei...