...unde îndemnul „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!” a fost purtat în inimi, şi mai are şi astăzi un ecou plin de înţeles.
...odată ajunși în poiană, câmp deschis și pradă prinsă în capcana promisiunilor deșarte, miile de oameni au fost ciuruiți de focurile de mitralieră ale Armatei Roșii și Securității rusești, ascunși în tranșee săpate pe sub maluri și pe după copaci.
...la Ropcea, „eliberatorii” şi-au instalat organele lor, în care intrau şi localnici dornici de a sluji cu trup şi suflet călăilor...
înainte de vărsarea de sânge de la Fântâna Albă au fost ucişi români la Carapciu, în februarie 1941 – la Tereblecea, iar la 10 aprilie acelaşi an – la Cuciurul Mare...
Dragi bucovineni,dragi ucraineni! Va scrie un roman,care isi are originea de sange la sapte kilometri de granita cu Ucraina. Va scrie un roman,care stie ce inseamna sa fi pus impotriva propriului popor,asa cum a facut Ceausescu in decembrie '89,cu noi militarii.
...mai mult decât alte neamuri, avem un cer al nostru de sfinţi, unde se doineşte româneşte
Organizată de Octavian BIVOLARU, preşedintele Societăţii Orăşeneşti „GOLGOTA”, cu sprijinul informaţional al Societăţii Jurnaliştilor Români Independenţi din regiunea Cernăuţi, dramatica şi răvăşitoarea evocare a foametei din anii 1946-1947, tragedie declanşată de barbarii statului sovietic după „eliberarea” Bucovinei, când, prin nimicire şi înfometare, au pus temelia "făuririi" în ţinutul ocupat a unei „vieţi fericite”, a aprins din nou lumânările durerii şi neuitării în inimile intelectualilor adunaţi la sediul Societăţii „M. Eminescu” pentru a comemora victimele odiosului regim totalitar, în timp ce la Dimca (Trestiana) raionul Hliboca (Adâncata), prof. Ilie POPESCU, preşedintele Societăţii Regionale „GOLGOTA”, susţinut de preotul şi enoriaşii locali, înălţa o cruce simbolică în memoria jertfelor regimului barbar sovietic..
Aceşti vrednici gospodari, care îşi respectă strămoşii şi îşi iubesc neamul, mai poartă în suflet o durere sfâşietoare, care le tulbură liniştea, răvăşindu-le amintiri amare. Şi părinţii Mariei, şi ai lui Viorel GAZIUC au trecut prin calvarul stalinist, pe propria piele suportând ghearele represiunilor şi deportărilor.
Nu e o avuţie dorită, care le-ar aduce beneficii moştenitorilor. Însă nouă, românilor, aşa ne-a predestinat Dumnezeu, ca de rând cu bunurile materiale şi tezaurul spiritual să preluăm de la părinţi şi bunei acele mari dureri care le-au marcat întreaga viaţă.
În politica criminală de genocid, călăii bolşevici nu au cruţat nici copiii. Împreună cu tânărul gospodar din Tereblecea, Toader Panciuc (35 de ani), şi soţia sa Ecaterina (28 de ani), în acel an de dureroasă amintire a fost deportată şi fiica lor Elena, care avea numai 3 anişori. Drept motiv a servit, cică, fuga fratelui Dumitru, împreună cu alţi flăcăi din sat, în România. Acestui Dumitru, care a căzut prizonier la Cotul Donului, i s-a pierdut urma. Astfel, oamenii fără nici o vină faţă de ţara sovietică şi noua orânduire, instalată pe vechiul pământ românesc al Bucovinei, au fost transformaţi în robi, în adevărate vite de muncă.
NU ŞI-AU ÎNSTRĂINAT COPIII DE GRAIUL STĂBUNILOR „Imperiul rus, cât a fost de puternic, înfiorător, jefuitor şi asupritor de popoare, cine a crezut vreodată, să-i fi spus, că se va sfârşi cu el. Şi totuşi s-a terminat cu uniunea sovietică, cât a fost de necuprinsă şi de neînvinsă, se va sfârşi şi cu actualul regim, care ne intimidează ca neam, ne ucrainizează şi nu ne consideră de oameni”, mi s-a destăinuit, cu durere în suflet, Maria GAZIUC din Hruşăuţii Hlibocii, o simplă ţărancă, care, sincer vorbind, nu poate privi fără lacrimi în ochi cum demnitatea naţională ne este călcată în picioare de fratele mai mare. A crescut şi educat patru copii, dar nici pe unul nu l-a înstrăinat de graiul străbunilor, de rădăcini. Or, cu toate urgiile pe care ni le-au adus bolşevicii după răpirea Bucovinei şi înstrăinarea românilor de Patria lor istorică, copiilor Mariei şi lui Viorel GAZIUC nu le-a spus nimeni că dacă vor învăţa în limba română nu vor avea „perspectivă”. Toţi patru au frecventat şcoala românească din localitate, învăţând foarte bine şi făcându-le părinţilor mare cinste nu doar în sat.
Într-un articol din ziarul „Бульвар” (nr. 27, 2013), scriitorul şi publicistul Vitali Korotici se deplânge că o parte din ucraineni prea mult îşi exprimă nostalgia după trecut, iar o altă parte distruge şi neagă totul ce mai aminteşte de trecut. Mă întreb şi eu : ce era rău în faptul că Ucraina ocupa înainte vreme locul patru în Europa cu economia sa, locul doi în lume la producerea zahărului din sfeclă, era vestită cu locomotivele şi tractoarele sale?
Numai datorită tatălui ei, familia n-a murit de foame. Pentru munca sa el primea de la abator copitele, cozile şi capetele vacilor sacrificate. Afumate şi curăţite de păr, aceste resturi erau fierte, amăgindu-i pe înfometaţi cu mirosul de carne.
Astăzi, când aud cum unii oameni mai tineri, născuţi din părinţi români, se leapădă de limbă şi de neam, sufletul mi se sfâşie de durere. Mă apasă povara bătrâneţilor, am trăit o viaţă lungă, dar nu pot uita chinurile îndurate în copilărie.
Flăcările mistuitorului calvar stalinist a pârjolit şi familia soţiei lui Nicolae BOTA, Felicia, bunelul căreia, Ambrozie Vartolomeu din Toporăuţi, împreună cu cei patru copii, căci unul a fost împuşcat de sovietici la frontieră, în 1940, a fost deportat în nordul Rusiei, regiunea Tiumen, unde au îndurat foame, ger şi sărăcie. A scăpat de neagră străinătate doar mama Feliciei, care era atunci căsătorită cu Adam-Vasile Chelba.